Ultima foaie

Într-un bloc mic la vest de Piața Washington, străzile au devenit confuze și s-au rupt în fâșii scurte numite artere. Aceste pasaje formează unghiuri ciudate și linii curbe. O stradă de acolo chiar se intersectează de două ori. Un anume artist a reușit să descopere o proprietate foarte valoroasă a acestei străzi. Să presupunem că un culegător de magazin cu o factură pentru vopsea, hârtie și pânză se întâlnește acolo, plecând acasă, fără să fi primit un singur cent din notă!

Și astfel oamenii de artă au dat peste cartierul ciudat din Greenwich Village în căutare de ferestre orientate spre nord, acoperișuri din secolul al XVIII-lea, mansarde olandeze și chirie ieftină. Apoi au mutat câteva căni de cositor și un brazier sau două acolo de pe Sixth Avenue și au fondat o „colonie”.

Garsoniera lui Sue și Jonesy era situată în partea de sus a unei case din cărămidă cu trei etaje. Jonesy este un diminutiv al lui Joanna. Unul a venit din Maine, celălalt din California. S-au întâlnit la masa de cazare a unui restaurant de pe strada Volma și au descoperit că părerile lor despre artă, salata de andive și mânecile la modă coincid complet. Drept urmare, a apărut un studio comun.

Asta a fost în mai. În noiembrie, un străin inospitalier, căruia medicii îl numesc Pneumonie, s-a plimbat invizibil prin colonie, atingând cu degetele lui înghețate una sau alta. De-a lungul East Side, acest criminal a mers cu îndrăzneală, ucigând zeci de victime, dar aici, în labirintul de alei înguste, acoperite cu mușchi, a mers greu după picioare, gol.

Domnul Pneumonie nu era nicidecum un bătrân galant. O fată minionă, anemică de la marshmallows din California, a fost cu greu un adversar demn pentru bătrânul bătrân, cu pumnii roșii și cu respirația scurtă. Cu toate acestea, el a doborât-o, iar Jonesy stătea întins nemișcat pe patul de fier vopsit, privind prin cadrul puțin adânc al ferestrei olandeze la peretele gol al casei de cărămidă vecină.

Într-o dimineață, doctorul preocupat cu o mișcare a sprâncenelor sale cenușii și zbârcite o chema pe Sue pe coridor.

„Are o șansă... ei bine, să zicem, împotriva zece”, a spus el, scuturând mercurul din termometru. - Și numai dacă ea însăși vrea să trăiască. Întreaga noastră farmacopee devine lipsită de sens atunci când oamenii încep să acționeze în interesul pompei funebre. Doamna ta a decis că nu se va face niciodată mai bine. La ce se gândește ea?

„Ea... a vrut să picteze Golful Napoli.”

- Cu vopsele? Prostii! Există ceva pe sufletul ei la care merită să te gândești, de exemplu, un bărbat?

„Ei bine, atunci e doar slăbită”, a decis doctorul. „Voi face tot ce pot face ca reprezentant al științei.” Dar când pacientul meu începe să numere trăsurile din cortegiul lui funerar, elimin cincizeci la sută din puterea de vindecare a medicamentelor. Dacă o poți face să întrebe măcar o dată ce stil de mâneci va fi purtat în această iarnă, îți garantez că va avea o șansă din cinci în loc de una din zece.

După ce doctorul a plecat, Sue a fugit în atelier și a plâns într-un șervețel de hârtie japonez până când acesta a fost complet înmuiat. Apoi a intrat cu curaj în camera lui Jonesy cu o planșă de desen, fluierând ragtime.

Johnsy zăcea cu faţa întoarsă spre fereastră, abia vizibilă sub pături. Sue nu mai fluiera, crezând că Johnsy adormise.

Ea a așezat tabla și a început un desen cu cerneală a poveștii revistei. Pentru tinerii artiști, drumul către Artă este pavat cu ilustrații pentru povestiri de reviste, cu care tinerii autori își deschid drumul către Literatură.

În timp ce schița figura unui cowboy din Idaho în pantaloni deștepți și un monoclu pentru poveste, Sue auzi o șoaptă liniștită repetată de mai multe ori. Ea s-a dus în grabă spre pat. Ochii lui Jonesy erau larg deschiși. S-a uitat pe fereastră și a numărat - a numărat înapoi.

„Doisprezece”, spuse ea, și puțin mai târziu: „unsprezece”, apoi: „zece” și „nouă”, apoi: „opt” și „șapte”, aproape simultan.

Sue se uită pe fereastră. Ce era de numărat? Nu se vedea decât o curte goală, plictisitoare și peretele gol al unei case de cărămidă aflată la douăzeci de pași depărtare. O iederă bătrână, bătrână, cu trunchiul noduros, putrezită la rădăcini, țesea jumătate din zidul de cărămidă. Suflarea rece a toamnei smulgea frunzele din viță de vie, iar scheletele goale ale ramurilor se agățau de cărămizile care se prăbușeau.

-Ce este, scumpo? – a întrebat Sue.

— Șase, răspunse Jonesy, abia auzit. „Acum zboară mult mai repede.” Acum trei zile erau aproape o sută. Mi se învârtea capul să număr. Și acum este ușor. Un altul a zburat. Acum au mai rămas doar cinci.

- Ce înseamnă cinci, dragă? Spune-i lui Sudie.

- Listyev. Pe iedera. Când va cădea ultima frunză, voi muri. Știu asta de trei zile. Nu ți-a spus doctorul?

– Este prima dată când aud asemenea prostii! – a replicat Sue cu un dispreţ magnific. „Ce legătură ar putea avea frunzele de pe iedera veche cu faptul că te îmbunătățești?” Și încă ai iubit atât de mult această iederă, fată urâtă! Nu fi prost. Dar si azi doctorul mi-a spus ca iti vei reveni in curand...scuza-ma, cum a zis asta?..ca ai zece sanse impotriva uneia. Dar asta nu este mai puțin decât ceea ce experimentăm fiecare dintre noi aici, în New York, când mergem cu tramvaiul sau trecem pe lângă o casă nouă. Încearcă să mănânci puțin bulion și lasă-ți Sudie să termine desenul, ca să-l vândă editorului și să cumpere vin pentru fetița ei bolnavă și cotlet de porc pentru ea.

— Nu trebuie să mai cumperi vin, răspunse Jonesy, privind atent pe fereastră. - Un altul a zburat. Nu, nu vreau bulion. Deci rămân doar patru. Vreau să văd ultima frunză căzând. Atunci voi muri și eu.

„Johnsy, dragă”, a spus Sue, aplecându-se peste ea, „îmi promiți să nu deschid ochii și să nu mă uit pe fereastră până nu termin de lucru?” Trebuie să predau ilustrația mâine. Am nevoie de lumină, altfel aș trage cortina în jos.

-Nu poți să desenezi în cealaltă cameră? – întrebă Jonesy cu răceală.

— Aș vrea să stau cu tine, spuse Sue. — În plus, nu vreau să te uiți la frunzele alea stupide.

„Spune-mi când ai terminat”, a spus Johnsy, închizând ochii, palid și nemișcat, ca o statuie căzută, „pentru că vreau să văd ultima frunză căzând”. M-am săturat să aștept. M-am săturat să mă gândesc. Vreau să mă eliberez de tot ce mă ține – să zbor, să zbor tot mai jos, ca una din aceste bietele frunze obosite.

— Încearcă să dormi, spuse Sue. „Trebuie să-l sun pe Berman, vreau să-l pictez ca pe un pustnic miner de aur.” Voi fi acolo cel mult un minut. Uite, nu te mișca până nu vin eu.

Old Man Berman a fost un artist care locuia la parter sub studioul lor. Avea deja peste șaizeci de ani, iar barba lui, toată în bucle, ca Moise al lui Michelangelo, cobora din capul unui satir pe corpul unui pitic. În artă, Berman a fost un eșec. Întotdeauna avea de gând să scrie o capodoperă, dar nici măcar nu a început-o. De câțiva ani încoace, de dragul unei bucăți de pâine, nu mai scrisese nimic în afară de semne, reclame și altele asemenea. A câștigat niște bani pozând pentru tineri artiști care nu-și puteau permite modele profesioniste. A băut mult, dar a vorbit totuși despre viitoarea sa capodopera. În rest, era un bătrân înflăcărat care bate joc de orice sentimentalism și se privea ca un câine de pază special desemnat să păzească doi tineri artiști.

Sue îl găsi pe Berman mirosind puternic a boabe de ienupăr în dulapul lui întunecat de la parter. Într-un colț, timp de douăzeci și cinci de ani, o pânză neatinsă a stat pe un șevalet, gata să primească primele atingeri ale unei capodopere. Sue i-a povestit bătrânului despre fantezia lui Johnsy și despre temerile ei că ea, ușoară și fragilă ca o frunză, va zbura departe de ei când legătura ei fragilă cu lumea va slăbi. Bătrânul Berman, ale cărui buze roșii erau foarte vizibil lăcrimate, a strigat, batjocorind astfel de fantezii idioate.

- Ce! - a strigat el. - Este posibilă o asemenea prostie - să mori pentru că cad frunze din iedera blestemata! Prima dată când îl aud. Nu, nu vreau să pozez pentru pustnicul tău idiot. Cum o lași să-și umple capul cu asemenea prostii? Oh, sărmana domnișoară Jonesy!

„Este foarte bolnavă și slăbită”, a spus Sue, „și din febră îi vin în minte tot felul de fantezii morbide. Foarte bine, domnule Berman - dacă nu vrei să pozezi pentru mine, atunci nu. Dar tot cred că ești un bătrân urât... un bătrân vorbitor urât.

- Aceasta este o femeie adevărată! - strigă Berman. – Cine a spus că nu vreau să pozez? Să mergem. vin cu tine. Timp de o jumătate de oră spun că vreau să pozez. Dumnezeul meu! Acesta nu este locul pentru o fată bună ca domnișoara Jonesy să fie bolnavă. Într-o zi voi scrie o capodoperă și vom pleca cu toții de aici. Da, da!

Jonesy moțea când au urcat la etaj. Sue trase perdeaua pe pervaz și îi făcu semn lui Berman să intre în cealaltă cameră. Acolo s-au dus la fereastră și s-au uitat cu frică la iedera bătrână. Apoi s-au uitat unul la altul fără să scoată un cuvânt. Era o ploaie rece, persistentă, amestecată cu zăpadă. Berman, îmbrăcat cu o cămașă albastră veche, s-a așezat în ipostaza unui pustnic miner de aur pe un ceainic răsturnat în loc de o stâncă.

ULTIMA Foaie

(din colecția „Lampa aprinsă” 1907)

Într-un bloc mic la vest de Piața Washington, străzile au devenit confuze și s-au rupt în fâșii scurte numite artere. Aceste pasaje formează unghiuri ciudate și linii curbe. O stradă de acolo chiar se intersectează de două ori. Un anume artist a reușit să descopere o proprietate foarte valoroasă a acestei străzi. Să presupunem că un culegător de magazin cu o factură pentru vopsea, hârtie și pânză se întâlnește acolo, plecând acasă, fără să fi primit un singur cent din notă!

Și astfel oamenii de artă au dat peste cartierul ciudat din Greenwich Village în căutare de ferestre orientate spre nord, acoperișuri din secolul al XVIII-lea, mansarde olandeze și chirie ieftină. Apoi au mutat câteva căni de cositor și un brazier sau două acolo de pe Sixth Avenue și au fondat o „colonie”.

Garsoniera lui Sue și Jonesy era situată în partea de sus a unei case din cărămidă cu trei etaje. Jonesy este un diminutiv al lui Joanna. Unul a venit din Maine, celălalt din California. S-au întâlnit la masa de cazare a unui restaurant de pe strada Volma și au descoperit că părerile lor despre artă, salata de andive și mânecile la modă coincid complet. Drept urmare, a apărut un studio comun.

Asta a fost în mai. În noiembrie, un străin inospitalier, căruia medicii îl numesc Pneumonie, s-a plimbat invizibil prin colonie, atingând cu degetele lui înghețate una sau alta. De-a lungul East Side, acest criminal a mers cu îndrăzneală, ucigând zeci de victime, dar aici, în labirintul de alei înguste, acoperite cu mușchi, a mers greu după picioare, gol.

Domnul Pneumonie nu era nicidecum un bătrân galant. O fată minionă, anemică de la marshmallows din California, a fost cu greu un adversar demn pentru bătrânul bătrân, cu pumnii roșii și cu respirația scurtă. Cu toate acestea, el a doborât-o, iar Jonesy stătea întins nemișcat pe patul de fier vopsit, privind prin cadrul puțin adânc al ferestrei olandeze la peretele gol al casei de cărămidă vecină.

Într-o dimineață, doctorul preocupat cu o mișcare a sprâncenelor sale cenușii și zbârcite o chema pe Sue pe coridor.

„Are o șansă... ei bine, să zicem, împotriva zece”, a spus el, scuturând mercurul din termometru. - Și numai dacă ea însăși vrea să trăiască. Întreaga noastră farmacopee devine lipsită de sens atunci când oamenii încep să acționeze în interesul pompei funebre. Doamna ta a decis că nu se va face niciodată mai bine. La ce se gândește ea?

Ea... a vrut să picteze Golful Napoli.

Cu vopsele? Prostii! Există ceva pe sufletul ei la care merită să te gândești, de exemplu, un bărbat?

Ei bine, atunci ea doar a slăbit, a decis doctorul. - Voi face tot ce pot face ca reprezentant al științei. Dar când pacientul meu începe să numere trăsurile din cortegiul lui funerar, elimin cincizeci la sută din puterea de vindecare a medicamentelor. Dacă o poți face să întrebe măcar o dată ce stil de mâneci va fi purtat în această iarnă, îți garantez că va avea o șansă din cinci în loc de una din zece.

După ce doctorul a plecat, Sue a fugit în atelier și a plâns într-un șervețel de hârtie japonez până când acesta a fost complet înmuiat. Apoi a intrat cu curaj în camera lui Jonesy cu o planșă de desen, fluierând ragtime.

Johnsy zăcea cu faţa întoarsă spre fereastră, abia vizibilă sub pături. Sue nu mai fluiera, crezând că Johnsy adormise.

Ea a așezat tabla și a început un desen cu cerneală a poveștii revistei. Pentru tinerii artiști, drumul către Artă este pavat cu ilustrații pentru povestiri de reviste, cu care tinerii autori își deschid drumul către Literatură.

În timp ce schița figura unui cowboy din Idaho în pantaloni deștepți și un monoclu pentru poveste, Sue auzi o șoaptă liniștită repetată de mai multe ori. Ea s-a dus în grabă spre pat. Ochii lui Jonesy erau larg deschiși. S-a uitat pe fereastră și a numărat - a numărat înapoi.

„Doisprezece”, spuse ea, și puțin mai târziu: „unsprezece”, apoi: „zece” și „nouă”, apoi: „opt” și „șapte”, aproape simultan.

Sue se uită pe fereastră. Ce era de numărat? Nu se vedea decât o curte goală, plictisitoare și peretele gol al unei case de cărămidă aflată la douăzeci de pași depărtare. O iederă bătrână, bătrână, cu trunchiul noduros, putrezită la rădăcini, țesea jumătate din zidul de cărămidă. Suflarea rece a toamnei smulgea frunzele din viță de vie, iar scheletele goale ale ramurilor se agățau de cărămizile care se prăbușeau.

Ce este, dragă? - a întrebat Sue.

— Șase, răspunse Jonesy, abia auzit. - Acum zboară mult mai repede. Acum trei zile erau aproape o sută. Mi se învârtea capul să număr. Și acum este ușor. Un altul a zburat. Acum au mai rămas doar cinci.

Ce înseamnă cinci, dragă? Spune-i lui Sudie.

Listyev Pe iederă. Când va cădea ultima frunză, voi muri. Știu asta de trei zile. Nu ți-a spus doctorul?

Este prima dată când aud asemenea prostii! - a replicat Sue cu un dispreţ magnific. - Ce legătură pot avea frunzele de pe iedera bătrână cu faptul că te vei face mai bine? Și încă ai iubit atât de mult această iederă, fată urâtă! Nu fi prost. Dar si azi doctorul mi-a spus ca iti vei reveni in curand...scuza-ma, cum a zis asta?..ca ai zece sanse impotriva uneia. Dar asta nu este mai puțin decât ceea ce experimentăm fiecare dintre noi aici, în New York, când mergem cu tramvaiul sau trecem pe lângă o casă nouă. Încearcă să mănânci puțin bulion și lasă-ți Sudie să termine desenul, ca să-l vândă editorului și să cumpere vin pentru fetița ei bolnavă și cotlet de porc pentru ea.

Nu mai trebuie să cumperi vin, răspunse Jonesy, privind atent pe fereastră. - Un altul a zburat. Nu, nu vreau bulion. Deci rămân doar patru. Vreau să văd ultima frunză căzând. Atunci voi muri și eu.

Jonesy, dragă, spuse Sue, aplecându-se peste ea, promiți că nu vă deschideți ochii și nu vă uitați pe fereastră până nu termin de lucru? Trebuie să predau ilustrația mâine. Am nevoie de lumină, altfel aș trage cortina în jos.

Nu poți să desenezi în cealaltă cameră? - întrebă Jonesy cu răceală.

— Aș vrea să stau cu tine, spuse Sue. — În plus, nu vreau să te uiți la frunzele alea stupide.

„Ultima frunză”

Într-un bloc mic la vest de Piața Washington, străzile au devenit confuze și s-au rupt în fâșii scurte numite artere. Aceste pasaje formează unghiuri ciudate și linii curbe. O stradă de acolo chiar se intersectează de două ori. Un anume artist a reușit să descopere o proprietate foarte valoroasă a acestei străzi.

Să presupunem că un culegător de magazin cu o factură pentru vopsea, hârtie și pânză se întâlnește acolo, plecând acasă, fără să fi primit un singur cent din notă!

Și astfel oamenii de artă au dat peste cartierul ciudat din Greenwich Village în căutare de ferestre orientate spre nord, acoperișuri din secolul al XVIII-lea, mansarde olandeze și chirie ieftină. Apoi au mutat câteva căni de cositor și un brazier sau două acolo de pe Sixth Avenue și au fondat o „colonie”.

Garsoniera lui Sue și Jonesy era situată în partea de sus a unei case din cărămidă cu trei etaje.

Jonesy este un diminutiv al lui Joanna. Unul a venit din Maine, celălalt din California. S-au întâlnit la masa de cazare a unui restaurant de pe strada Volma și au descoperit că părerile lor despre artă, salata de andive și mânecile la modă coincid complet. Drept urmare, a apărut un studio comun.

Asta a fost în mai. În noiembrie, un străin inospitalier, căruia medicii îl numesc Pneumonie, s-a plimbat invizibil prin colonie, atingând cu degetele lui înghețate una sau alta. De-a lungul East Side, acest criminal a mers cu îndrăzneală, ucigând zeci de victime, dar aici, în labirintul de alei înguste, acoperite cu mușchi, a mers greu după picioare, gol.

Domnul Pneumonie nu era nicidecum un bătrân galant. O fată minionă, anemică de la marshmallows din California, a fost cu greu un adversar demn pentru bătrânul bătrân, cu pumnii roșii și cu respirația scurtă. Cu toate acestea, el a doborât-o, iar Jonesy stătea întins nemișcat pe patul de fier vopsit, privind prin cadrul puțin adânc al ferestrei olandeze la peretele gol al casei de cărămidă vecină.

Într-o dimineață, doctorul preocupat cu o mișcare a sprâncenelor sale cenușii și zbârcite o chema pe Sue pe coridor.

„Are o șansă... ei bine, să zicem, împotriva zece”, a spus el, scuturând mercurul din termometru. - Și numai dacă ea însăși vrea să trăiască. Întreaga noastră farmacopee devine lipsită de sens atunci când oamenii încep să acționeze în interesul pompei funebre. Doamna ta a decis că nu se va face niciodată mai bine. La ce se gândește ea?

Ea... a vrut să picteze Golful Napoli.

Cu vopsele? Prostii! Există ceva pe sufletul ei la care merită să te gândești, de exemplu, un bărbat?

Ei bine, atunci ea doar a slăbit, a decis doctorul. - Voi face tot ce pot face ca reprezentant al științei. Dar când pacientul meu începe să numere trăsurile din cortegiul lui funerar, elimin cincizeci la sută din puterea de vindecare a medicamentelor. Dacă o poți face să întrebe măcar o dată ce stil de mâneci va fi purtat în această iarnă, îți garantez că va avea o șansă din cinci în loc de una din zece.

După ce doctorul a plecat, Sue a fugit în atelier și a plâns într-un șervețel de hârtie japonez până când acesta a fost complet înmuiat.

Apoi a intrat cu curaj în camera lui Jonesy cu o planșă de desen, fluierând ragtime.

Johnsy zăcea cu faţa întoarsă spre fereastră, abia vizibilă sub pături.

Sue nu mai fluiera, crezând că Johnsy adormise.

Ea a așezat tabla și a început un desen cu cerneală a poveștii revistei. Pentru tinerii artiști, drumul către Artă este pavat cu ilustrații pentru povestiri de reviste, cu care tinerii autori își deschid drumul către Literatură.

În timp ce schița figura unui cowboy din Idaho în pantaloni deștepți și un monoclu pentru poveste, Sue auzi o șoaptă liniștită repetată de mai multe ori.

Ea s-a dus în grabă spre pat. Ochii lui Jonesy erau larg deschiși. S-a uitat pe fereastră și a numărat - a numărat înapoi.

„Doisprezece”, spuse ea, și puțin mai târziu: „unsprezece”, apoi: „zece” și „nouă”, apoi: „

„opt” și „șapte” - aproape simultan.

Sue se uită pe fereastră. Ce era de numărat? Nu se vedea decât o curte goală, plictisitoare și peretele gol al unei case de cărămidă aflată la douăzeci de pași depărtare. O iederă bătrână, bătrână, cu trunchiul noduros, putrezită la rădăcini, țesea jumătate din zidul de cărămidă. Suflarea rece a toamnei smulgea frunzele din viță de vie, iar scheletele goale ale ramurilor se agățau de cărămizile care se prăbușeau.

Ce este, dragă? - a întrebat Sue.

— Șase, răspunse Jonesy, abia auzit. - Acum zboară mult mai repede. Acum trei zile erau aproape o sută. Mi se învârtea capul să număr. Și acum este ușor. Un altul a zburat. Acum au mai rămas doar cinci.

Ce înseamnă cinci, dragă? Spune-i lui Sudie.

Listyev Pe iederă. Când va cădea ultima frunză, voi muri. Știu asta de trei zile. Nu ți-a spus doctorul?

Este prima dată când aud asemenea prostii! - a replicat Sue cu un dispreţ magnific. - Ce legătură pot avea frunzele de pe iedera bătrână cu faptul că te vei face mai bine? Și încă ai iubit atât de mult această iederă, fată urâtă! Nu fi prost. Dar si azi doctorul mi-a spus ca iti vei reveni in curand...scuza-ma, cum a zis asta?..ca ai zece sanse impotriva uneia. Dar asta nu este mai puțin decât ceea ce experimentăm fiecare dintre noi aici, în New York, când mergem cu tramvaiul sau trecem pe lângă o casă nouă. Încearcă să mănânci puțin bulion și lasă-ți Sudie să termine desenul, ca să-l vândă editorului și să cumpere vin pentru fetița ei bolnavă și cotlet de porc pentru ea.

Nu mai trebuie să cumperi vin, răspunse Jonesy, privind atent pe fereastră. - Un altul a zburat. Nu, nu vreau bulion. Deci rămân doar patru. Vreau să văd ultima frunză căzând. Atunci voi muri și eu.

Jonesy, dragă, spuse Sue, aplecându-se peste ea, promiți că nu vă deschideți ochii și nu vă uitați pe fereastră până nu termin de lucru? Trebuie să predau ilustrația mâine. Am nevoie de lumină, altfel aș trage cortina în jos.

Nu poți să desenezi în cealaltă cameră? - întrebă Jonesy cu răceală.

— Aș vrea să stau cu tine, spuse Sue. — În plus, nu vreau să te uiți la frunzele alea stupide.

Spune-mi când termini, spuse Johnsy, închizând ochii, palid și nemișcat, ca o statuie căzută, pentru că vreau să văd ultima frunză căzând. M-am săturat să aștept. M-am săturat să mă gândesc. Vreau să mă eliberez de tot ce mă ține – să zbor, să zbor tot mai jos, ca una din aceste bietele frunze obosite.

— Încearcă să dormi, spuse Sue. - Trebuie să-l sun pe Berman, vreau să-l pictez ca pe un pustnic miner de aur. Voi fi acolo cel mult un minut. Uite, nu te mișca până nu vin eu.

Old Man Berman a fost un artist care locuia la parter sub studioul lor.

Avea deja peste șaizeci de ani, iar barba lui, toată în bucle, ca Moise al lui Michelangelo, cobora din capul unui satir pe corpul unui pitic. În artă, Berman a fost un eșec. Întotdeauna avea de gând să scrie o capodoperă, dar nici măcar nu a început-o. De câțiva ani încoace, de dragul unei bucăți de pâine, nu mai scrisese nimic în afară de semne, reclame și altele asemenea. A câștigat niște bani pozând pentru tineri artiști care nu-și puteau permite modele profesioniste. A băut mult, dar a vorbit totuși despre viitoarea sa capodopera. În rest, era un bătrân înflăcărat care bate joc de orice sentimentalism și se privea ca un câine de pază special desemnat să păzească doi tineri artiști.

Sue îl găsi pe Berman mirosind puternic a boabe de ienupăr în dulapul lui întunecat de la parter. Într-un colț, timp de douăzeci și cinci de ani, o pânză neatinsă a stat pe un șevalet, gata să primească primele atingeri ale unei capodopere. Sue i-a povestit bătrânului despre fantezia lui Johnsy și despre temerile ei că ea, ușoară și fragilă ca o frunză, va zbura departe de ei când legătura ei fragilă cu lumea va slăbi. Bătrânul Berman, ale cărui buze roșii erau foarte vizibil lăcrimate, a strigat, batjocorind astfel de fantezii idioate.

Ce! - a strigat el. - Este posibilă o asemenea prostie - să mori pentru că cad frunze din iedera blestemata! Prima dată când îl aud. Nu, nu vreau să pozez pentru pustnicul tău idiot. Cum o lași să-și umple capul cu asemenea prostii? Oh, sărmana domnișoară Jonesy!

E foarte bolnavă și slăbită”, a spus Sue, „și din febră îi vin cu tot felul de fantezii morbide. Foarte bine, domnule Berman - dacă nu vrei să pozezi pentru mine, atunci nu. Dar tot cred că ești un bătrân urât... un bătrân vorbitor urât.

Aceasta este o femeie adevărată! - strigă Berman. - Cine a spus că nu vreau să pozez? Să mergem. vin cu tine. Timp de o jumătate de oră spun că vreau să pozez. Dumnezeul meu! Acesta nu este locul pentru o fată bună ca domnișoara Jonesy să fie bolnavă.

Într-o zi voi scrie o capodoperă și vom pleca cu toții de aici. Da, da!

Jonesy moțea când au urcat la etaj. Sue trase perdeaua pe pervaz și îi făcu semn lui Berman să intre în cealaltă cameră. Acolo s-au dus la fereastră și s-au uitat cu frică la iedera bătrână. Apoi s-au uitat unul la altul fără să scoată un cuvânt. Era o ploaie rece, persistentă, amestecată cu zăpadă. Berman, îmbrăcat cu o cămașă albastră veche, s-a așezat în ipostaza unui pustnic miner de aur pe un ceainic răsturnat în loc de o stâncă.

A doua zi dimineață, Sue s-a trezit dintr-un somn scurt și l-a găsit pe Jonesy uitându-se la perdeaua verde coborâtă cu ochii lui plictisiți și mari.

— Ridică-l, vreau să mă uit, ordonă Jonesy în șoaptă.

Sue a ascultat obosită.

Şi ce dacă? După ploaia torenţială şi rafale ascuţite de vânt care nu s-au potolit toată noaptea, pe zidul de cărămidă era încă vizibilă o frunză de iederă – ultima! Încă verde închis la tulpină, dar atinsă de-a lungul marginilor zimțate cu galbenul putregaiului și al putreziei, atârna curajos de o creangă la douăzeci de metri deasupra solului.

Acesta este ultimul”, a spus Jonesy. - M-am gândit că cu siguranță va cădea noaptea. Am auzit vântul. El cade azi, apoi voi muri și eu.

Dumnezeu sa fie cu tine! – spuse Sue, aplecându-și capul obosit spre pernă. -

Măcar gândește-te la mine dacă nu vrei să te gândești la tine! Ce se va întâmpla cu mine?

Dar Jonesy nu răspunse. Sufletul, pregătindu-se să plece într-o călătorie misterioasă, îndepărtată, devine străin de tot ce este în lume. O fantezie dureroasă a pus stăpânire pe Jonesy din ce în ce mai mult, pe măsură ce unul după altul se rupeau toate firele care o legau de viață și de oameni.

Ziua a trecut și chiar și la amurg au văzut o singură frunză de iederă atârnând de tulpină pe fundalul zidului de cărămidă. Și apoi, odată cu apariția întunericului, vântul de nord s-a ridicat din nou, iar ploaia a bătut continuu la ferestre, rostogolindu-se de pe acoperișul olandez jos.

De îndată ce s-a făcut zori, nemilosul Jonesy a ordonat să se ridice din nou cortina.

Frunza de iederă era încă acolo.

Johnsy rămase întins acolo mult timp, privindu-l. Apoi o sună pe Sue, care se încălzise pentru ea. supa de pui pe un arzător cu gaz.

— Am fost o fată rea, Sudie, spuse Jonesy. - Această ultimă frunză trebuie să fi fost lăsată pe ramură pentru a-mi arăta cât de dezgustător am fost. Este un păcat să-ți dorești moartea. Acum poți să-mi dai niște bulion, apoi lapte și porto... Deși nu: mai întâi adu-mi o oglindă, apoi acoperă-mă cu perne și mă voi așeza și mă voi uita cum gătești.

O oră mai târziu ea a spus:

Sudie, sper să pictez într-o zi Golful Napoli.

După-amiaza a venit doctorul, iar Sue, sub un pretext, l-a urmat pe hol.

Șansele sunt egale, spuse doctorul, strângând mâna subțire și tremurândă a lui Sue.

Cu mare grijă vei câștiga. Și acum trebuie să vizitez un alt pacient la parter. Numele lui de familie este Berman. Pare a fi un artist. De asemenea, pneumonie. Este deja un om bătrân și foarte slab, iar forma bolii este severă.

Nu există speranță, dar astăzi va fi trimis la spital, unde va fi mai liniștit.

A doua zi doctorul i-a spus lui Sue:

E în afara pericolului. Ai câștigat. Acum mâncare și îngrijire - și nimic altceva nu este nevoie.

În aceeași seară, Sue s-a apropiat de patul în care zăcea Jonesy, tricotând fericită o eșarfă albastră strălucitoare, complet inutilă, și a îmbrățișat-o cu un braț - împreună cu perna.

— Trebuie să-ți spun ceva, șoarece alb, începu ea. - Domnul Berman a murit astăzi în spital de pneumonie. A fost bolnav doar două zile. În dimineața primei zile, portarul l-a găsit pe bietul bătrân pe podeaua camerei sale. Era inconștient. Pantofii și toate hainele lui erau înmuiate și erau reci ca gheața. Nimeni nu putea înțelege unde a ieșit într-o noapte atât de groaznică. Apoi au găsit un felinar care încă ardea, o scară care fusese mutată de la locul ei, mai multe pensule abandonate și o paletă cu vopsele galbene și verzi.

Privește pe fereastră, dragă, la ultima frunză de iederă. Nu te-ai mirat că nu tremură și nici nu se mișcă de vânt? Da, dragă, aceasta este capodopera lui Berman - a scris-o în noaptea în care a căzut ultima frunză.

Vezi și O. Henry - Proză (povestiri, poezii, romane...):

Ultimul Trubadur
Sam Golloway și-a înșeuat calul cu o expresie implacabilă. Dupa trei luni...

Transformarea lui Martin Barney
În ceea ce privește cerealele liniștitoare atât de apreciate de Sir Walter, luați în considerare...

ULTIMA Foaie

(din colecția „Lampa aprinsă” 1907)

Într-un bloc mic la vest de Piața Washington, străzile au devenit confuze și s-au rupt în fâșii scurte numite artere. Aceste pasaje formează unghiuri ciudate și linii curbe. O stradă de acolo chiar se intersectează de două ori. Un anume artist a reușit să descopere o proprietate foarte valoroasă a acestei străzi. Să presupunem că un culegător de magazin cu o factură pentru vopsea, hârtie și pânză se întâlnește acolo, plecând acasă, fără să fi primit un singur cent din notă!

Și astfel oamenii de artă au dat peste cartierul ciudat din Greenwich Village în căutare de ferestre orientate spre nord, acoperișuri din secolul al XVIII-lea, mansarde olandeze și chirie ieftină. Apoi au mutat câteva căni de cositor și un brazier sau două acolo de pe Sixth Avenue și au fondat o „colonie”.

Garsoniera lui Sue și Jonesy era situată în partea de sus a unei case din cărămidă cu trei etaje. Jonesy este un diminutiv al lui Joanna. Unul a venit din Maine, celălalt din California. S-au întâlnit la masa de cazare a unui restaurant de pe strada Volma și au descoperit că părerile lor despre artă, salata de andive și mânecile la modă coincid complet. Drept urmare, a apărut un studio comun.

Asta a fost în mai. În noiembrie, un străin inospitalier, căruia medicii îl numesc Pneumonie, s-a plimbat invizibil prin colonie, atingând cu degetele lui înghețate una sau alta. De-a lungul East Side, acest criminal a mers cu îndrăzneală, ucigând zeci de victime, dar aici, în labirintul de alei înguste, acoperite cu mușchi, a mers greu după picioare, gol.

Domnul Pneumonie nu era nicidecum un bătrân galant. O fată minionă, anemică de la marshmallows din California, a fost cu greu un adversar demn pentru bătrânul bătrân, cu pumnii roșii și cu respirația scurtă. Cu toate acestea, el a doborât-o, iar Jonesy stătea întins nemișcat pe patul de fier vopsit, privind prin cadrul puțin adânc al ferestrei olandeze la peretele gol al casei de cărămidă vecină.

Într-o dimineață, doctorul preocupat cu o mișcare a sprâncenelor sale cenușii și zbârcite o chema pe Sue pe coridor.

„Are o șansă... ei bine, să zicem, împotriva zece”, a spus el, scuturând mercurul din termometru. - Și numai dacă ea însăși vrea să trăiască. Întreaga noastră farmacopee devine lipsită de sens atunci când oamenii încep să acționeze în interesul pompei funebre. Doamna ta a decis că nu se va face niciodată mai bine. La ce se gândește ea?

Ea... a vrut să picteze Golful Napoli.

Cu vopsele? Prostii! Există ceva pe sufletul ei la care merită să te gândești, de exemplu, un bărbat?

Ei bine, atunci ea doar a slăbit, a decis doctorul. - Voi face tot ce pot face ca reprezentant al științei. Dar când pacientul meu începe să numere trăsurile din cortegiul lui funerar, elimin cincizeci la sută din puterea de vindecare a medicamentelor. Dacă o poți face să întrebe măcar o dată ce stil de mâneci va fi purtat în această iarnă, îți garantez că va avea o șansă din cinci în loc de una din zece.

După ce doctorul a plecat, Sue a fugit în atelier și a plâns într-un șervețel de hârtie japonez până când acesta a fost complet înmuiat. Apoi a intrat cu curaj în camera lui Jonesy cu o planșă de desen, fluierând ragtime.

Johnsy zăcea cu faţa întoarsă spre fereastră, abia vizibilă sub pături. Sue nu mai fluiera, crezând că Johnsy adormise.

Ea a așezat tabla și a început un desen cu cerneală a poveștii revistei. Pentru tinerii artiști, drumul către Artă este pavat cu ilustrații pentru povestiri de reviste, cu care tinerii autori își deschid drumul către Literatură.

În timp ce schița figura unui cowboy din Idaho în pantaloni deștepți și un monoclu pentru poveste, Sue auzi o șoaptă liniștită repetată de mai multe ori. Ea s-a dus în grabă spre pat. Ochii lui Jonesy erau larg deschiși. S-a uitat pe fereastră și a numărat - a numărat înapoi.

„Doisprezece”, spuse ea, și puțin mai târziu: „unsprezece”, apoi: „zece” și „nouă”, apoi: „opt” și „șapte”, aproape simultan.

Sue se uită pe fereastră. Ce era de numărat? Nu se vedea decât o curte goală, plictisitoare și peretele gol al unei case de cărămidă aflată la douăzeci de pași depărtare. O iederă bătrână, bătrână, cu trunchiul noduros, putrezită la rădăcini, țesea jumătate din zidul de cărămidă. Suflarea rece a toamnei smulgea frunzele din viță de vie, iar scheletele goale ale ramurilor se agățau de cărămizile care se prăbușeau.

Ce este, dragă? - a întrebat Sue.

— Șase, răspunse Jonesy, abia auzit. - Acum zboară mult mai repede. Acum trei zile erau aproape o sută. Mi se învârtea capul să număr. Și acum este ușor. Un altul a zburat. Acum au mai rămas doar cinci.

Ce înseamnă cinci, dragă? Spune-i lui Sudie.

Listyev Pe iederă. Când va cădea ultima frunză, voi muri. Știu asta de trei zile. Nu ți-a spus doctorul?

Este prima dată când aud asemenea prostii! - a replicat Sue cu un dispreţ magnific. - Ce legătură pot avea frunzele de pe iedera bătrână cu faptul că te vei face mai bine? Și încă ai iubit atât de mult această iederă, fată urâtă! Nu fi prost. Dar si azi doctorul mi-a spus ca iti vei reveni in curand...scuza-ma, cum a zis asta?..ca ai zece sanse impotriva uneia. Dar asta nu este mai puțin decât ceea ce experimentăm fiecare dintre noi aici, în New York, când mergem cu tramvaiul sau trecem pe lângă o casă nouă. Încearcă să mănânci puțin bulion și lasă-ți Sudie să termine desenul, ca să-l vândă editorului și să cumpere vin pentru fetița ei bolnavă și cotlet de porc pentru ea.

Nu mai trebuie să cumperi vin, răspunse Jonesy, privind atent pe fereastră. - Un altul a zburat. Nu, nu vreau bulion. Deci rămân doar patru. Vreau să văd ultima frunză căzând. Atunci voi muri și eu.

Jonesy, dragă, spuse Sue, aplecându-se peste ea, promiți că nu vă deschideți ochii și nu vă uitați pe fereastră până nu termin de lucru? Trebuie să predau ilustrația mâine. Am nevoie de lumină, altfel aș trage cortina în jos.

Nu poți să desenezi în cealaltă cameră? - întrebă Jonesy cu răceală.

— Aș vrea să stau cu tine, spuse Sue. — În plus, nu vreau să te uiți la frunzele alea stupide.

Într-un bloc mic la vest de Piața Washington, străzile au devenit confuze și s-au rupt în fâșii scurte numite artere. Aceste pasaje formează unghiuri ciudate și linii curbe. O stradă de acolo chiar se intersectează de două ori. Un anume artist a reușit să descopere o proprietate foarte valoroasă a acestei străzi. Să presupunem că un culegător de magazin cu o factură pentru vopsea, hârtie și pânză se întâlnește acolo, plecând acasă, fără să fi primit un singur cent din notă!

Și astfel oamenii de artă au dat peste cartierul ciudat din Greenwich Village în căutare de ferestre orientate spre nord, acoperișuri din secolul al XVIII-lea, mansarde olandeze și chirie ieftină. Apoi au mutat câteva căni de cositor și un brazier sau două acolo de pe Sixth Avenue și au fondat o „colonie”.

Garsoniera lui Sue și Jonesy era situată în partea de sus a unei case din cărămidă cu trei etaje. Jonesy este un diminutiv al lui Joanna. Unul a venit din Maine, celălalt din California. S-au întâlnit la masa de cazare a unui restaurant de pe strada Volma și au descoperit că părerile lor despre artă, salata de andive și mânecile la modă coincid complet. Drept urmare, a apărut un studio comun.

Asta a fost în mai. În noiembrie, un străin inospitalier, căruia medicii îl numesc Pneumonie, s-a plimbat invizibil prin colonie, atingând cu degetele lui înghețate una sau alta. De-a lungul East Side, acest criminal a mers cu îndrăzneală, ucigând zeci de victime, dar aici, în labirintul de alei înguste, acoperite cu mușchi, a mers greu după picioare, gol.

Domnul Pneumonie nu era nicidecum un bătrân galant. O fată minionă, anemică de la marshmallows din California, a fost cu greu un adversar demn pentru bătrânul bătrân, cu pumnii roșii și cu respirația scurtă. Cu toate acestea, el a doborât-o, iar Jonesy stătea întins nemișcat pe patul de fier vopsit, privind prin cadrul puțin adânc al ferestrei olandeze la peretele gol al casei de cărămidă vecină.

Într-o dimineață, doctorul preocupat cu o mișcare a sprâncenelor sale cenușii și zbârcite o chema pe Sue pe coridor.

„Are o șansă... ei bine, să zicem, împotriva zece”, a spus el, scuturând mercurul din termometru. - Și numai dacă ea însăși vrea să trăiască. Întreaga noastră farmacopee devine lipsită de sens atunci când oamenii încep să acționeze în interesul pompei funebre. Doamna ta a decis că nu se va face niciodată mai bine. La ce se gândește ea?

„Ea... a vrut să picteze Golful Napoli.”

- Cu vopsele? Prostii! Există ceva pe sufletul ei la care merită să te gândești, de exemplu, un bărbat?

„Ei bine, atunci e doar slăbită”, a decis doctorul. „Voi face tot ce pot face ca reprezentant al științei.” Dar când pacientul meu începe să numere trăsurile din cortegiul lui funerar, elimin cincizeci la sută din puterea de vindecare a medicamentelor. Dacă o poți face să întrebe măcar o dată ce stil de mâneci va fi purtat în această iarnă, îți garantez că va avea o șansă din cinci în loc de una din zece.

După ce doctorul a plecat, Sue a fugit în atelier și a plâns într-un șervețel de hârtie japonez până când acesta a fost complet înmuiat. Apoi a intrat cu curaj în camera lui Jonesy cu o planșă de desen, fluierând ragtime.

Johnsy zăcea cu faţa întoarsă spre fereastră, abia vizibilă sub pături. Sue nu mai fluiera, crezând că Johnsy adormise.

Ea a așezat tabla și a început un desen cu cerneală a poveștii revistei. Pentru tinerii artiști, drumul către Artă este pavat cu ilustrații pentru povestiri de reviste, cu care tinerii autori își deschid drumul către Literatură.

În timp ce schița figura unui cowboy din Idaho în pantaloni deștepți și un monoclu pentru poveste, Sue auzi o șoaptă liniștită repetată de mai multe ori. Ea s-a dus în grabă spre pat. Ochii lui Jonesy erau larg deschiși. S-a uitat pe fereastră și a numărat - a numărat înapoi.

„Doisprezece”, spuse ea, și puțin mai târziu: „unsprezece”, apoi: „zece” și „nouă”, apoi: „opt” și „șapte”, aproape simultan.

Sue se uită pe fereastră. Ce era de numărat? Nu se vedea decât o curte goală, plictisitoare și peretele gol al unei case de cărămidă aflată la douăzeci de pași depărtare. O iederă bătrână, bătrână, cu trunchiul noduros, putrezită la rădăcini, țesea jumătate din zidul de cărămidă. Suflarea rece a toamnei smulgea frunzele din viță de vie, iar scheletele goale ale ramurilor se agățau de cărămizile care se prăbușeau.

-Ce este, scumpo? – a întrebat Sue.

— Șase, răspunse Jonesy, abia auzit. „Acum zboară mult mai repede.” Acum trei zile erau aproape o sută. Mi se învârtea capul să număr. Și acum este ușor. Un altul a zburat. Acum au mai rămas doar cinci.

- Ce înseamnă cinci, dragă? Spune-i lui Sudie.

- Listyev. Pe iedera. Când va cădea ultima frunză, voi muri. Știu asta de trei zile. Nu ți-a spus doctorul?

– Este prima dată când aud asemenea prostii! – a replicat Sue cu un dispreţ magnific. „Ce legătură ar putea avea frunzele de pe iedera veche cu faptul că te îmbunătățești?” Și încă ai iubit atât de mult această iederă, fată urâtă! Nu fi prost. Dar si azi doctorul mi-a spus ca iti vei reveni in curand...scuza-ma, cum a zis asta?..ca ai zece sanse impotriva uneia. Dar asta nu este mai puțin decât ceea ce experimentăm fiecare dintre noi aici, în New York, când mergem cu tramvaiul sau trecem pe lângă o casă nouă. Încearcă să mănânci puțin bulion și lasă-ți Sudie să termine desenul, ca să-l vândă editorului și să cumpere vin pentru fetița ei bolnavă și cotlet de porc pentru ea.

— Nu trebuie să mai cumperi vin, răspunse Jonesy, privind atent pe fereastră. - Un altul a zburat. Nu, nu vreau bulion. Deci rămân doar patru. Vreau să văd ultima frunză căzând. Atunci voi muri și eu.

---